Miroase a toamnă! Perfect. Natură colorată, de la frunzele copacilor până la machiajul domnişoarelor, schimb de opinii după vacanţele exotice petrecute la bunici (unii mai norocoşi au bunici în Milano, sau mai la modă e Spania?, că nu ştiu exact; în fine), MEGAsocializare pentru a preveni anxietatea ce provoacă ridarea prematură a pielii (şi-aşa bine afumată de promoţia lunii la solar). Ah! Pare a fi un cerc vicios. Nu e nimic, trecem peste. Prieteni. Da, nici ei nu lipsesc din acest peisaj al lui Răpciune, încep şcolile, facultăţile, ei bine... colegii- desigur,dragii de ei (aici ar merge un ":X") dar ei nu mai sunt, măcar pentru început, la fel de importanţi cât noul sau noua aşteptată ce se ştie din vară că va ateriza fix la clasa... of, ce noroc pe capul lor, mai bine îmi plăcea şi mie matematica. Eh lasă "fată", îl vedem la sport, ce poate fi mai bine de atât?!
În fine, natura moare. Nu are scăpare oricât ne-am dori noi să mai vedem măcar un castan uituc şi verde pe bulevard. Nu se mai poate. Sinceră să fiu, nu cred în moartea asta aparentă provocată de încetinirea procesului de fotosinteză cât... în moartea provocată de revenirea în forţă a migratorilor excusionişti de prin vacanţele lor deloc desuete şi reaşezarea în sânul familiei model ce deţine măcar o maşină bazată pe cap de familist convins. Este de fapt un cod de urgenţă, un apel colonial- reorganizarea rapidă a familiei devenită matriarhală undeva peste noapte, pentru a putea face faţă încă unui an de patologie sociala, pardon socializare la nivel înalt şi...
şi de ce "I HATE YOU but I LOVE YOU"? uite aşa, pentru că suntem răi. egoişti. fastidioşi. vanitoşi. lăudăroşi. mincinoşi. Da, sigur lista poate continua, dar nu o continui acum; există timp pentru toate. Suntem deci in orice fel ne dorim să fim, aparenţele noastre vor să degaje o aromă sublimă de unicitate şi superlativ dar, din păcate, nu fac altceva decât să ne îngreuneze digestia şi astfel şi scaunul. Scaunul celălalt, nu cel din bucătarie. În fine, pe cine nu interesează e mai bine să nu îşi piardă timpul cu cititul aici, deoarce s-ar putea oricum să se regăsească printre rânduri şi atunci va fi mai greu; va simţi nevoia acută să vadă dacă am dreptate până la capăt. Iar cine citeşte, să nu o ia de bună, e periculos să iei în serios astfel de vorbe... rămai exclus, adică undeva în afara c(i)ercului acela imaginar şi exclusivist de prieteni cu ochelari D&G şi gentuţe LV.
Nu sunt o frustrată fără prieteni. Nici gagica cu prieteni şi în Palestina (mai mulţi pe Facebook decât în realitate). Exist doar. De fapt, aici este şi marea problemă. Mi-a fost dat să mă nasc în România de secol XX şi să capăt contur în cea de secol XXI. Nu îmi pare rău oricum ar fi. Aţi putea zice că mă contrazic. Nu, nu mă contrazic. Nu îmi pare rău. Aşa am reuşit să capăt imunitate... la prostie. Pardon, la patologia societăţii noastre CARE ESTE. so, I hate it, but I love it.
În fine, vorba lungă, sărăcia omului. Am început cu stimularea simţurilor olfactive, virtual vorbind. De aceea prefer să închei asemănător, doar că în manieră tot de sorginte românească şi anume optimist: vreau să vă reamintiţi de mirosul de gutui, struguri, pâine caldă, nuci şi must şi de focul sănătos din soba bunicilor (de la ţară). Pare a fi un clişeu. Poate este. Dar dă tare bine. Tot e toamnă. Tot ne plac clişeele... Măcar ăsta e unul bun şi mai ţărănesc aşa, fără accente de duzină.
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu